Cum ar fi dacă ți-aș spune că poți să ai bucurie în absolut toate domeniile vieții tale și că

ești doar la o singură decizie distanță de toate astea?

Acum 4 ani îmi doream să am bucurie în partea de familie, să mă simt mai bine pe partea de sănătate și în relațiile cu ceilalți. Vroiam să mă pot bucura de munca mea și de mine. Uram faptul că mă simțeam ca un robot care muncește și interacționează cu ceilalți cu un soi de automatism fără a simți că sunt acolo, prezentă.

Până într-o zi când am conștientizat că stă în puterea mea să schimb toate astea și că există și o metodă pentru asta.

Poate că și tu ai zile în care te trezești că ești prins într-un ritm infernal, că tot amâni concediul, devii confuz și începi să îți pui diferite întrebări:

• Oare ce nu fac bine?
• Ce decizie să iau?
• Deși lucrez pentru cei dragi, cum de mai simt, uneori, nemulțumire față de mine?
• Când voi avea timp pentru mine?

Aceste trăiri sunt copleșitoare, te pot seca de energie. Te pot face să crezi că doar atât este posibil pentru tine, te pot bloca. Te pot face să te trezești lipsit de chef și singurul lucru pe care îl vrei e doar să mai treacă o zi. Parcă mereu aștepti ceva: salariul, weekend-ul, concediul, Crăciunul, ziua ideală care nu mai apare.

Fugi de prezentul care te copleșește și te amăgesti că într-o zi o să ai timp pentru cei dragi, o să ai timp pentru tine, însă, în adâncul inimii tale te simți vinovat că nu poți să faci toate astea. Ești pe un soi de pilot automat.

Și începi să ai resentimente față de munca ta, nu ai curajul să pleci de lângă oameni care te devalorizează și te seacă de energie. Poți să devii prizonierul propriilor gânduri și emoții negative.

Ai auzit expresia „mintea ne fată monștri?” Da, dacă nu pui STOP la timp gândirii negative te poți îmbolnăvi de „scenarită negativă cronică”.

POVESTEA NI SE ASEAMĂNĂ!

Recunosc aceste trăiri pentru că prea mulți ani mi-am trăit viața pe pilot automat. Munceam ca un robot, aveam grijă să fiu ocupată, dar niciodată nu eram ocupată cu lucruri care îmi plac.

Am crescut la țară auzind-o pe bunica că trebuie să muncești din greu pentru o pâine, că viața e grea și trebuie să suferi mult și că a te odihni înseamnă să fii leneș. Aceste convingeri limitative au fost memorate în subconștientul meu și nu eram conștientă că îmi trăiam viața pe baza lor.

Am fost 19 ani profesor. Serviciu, meditații, gătit, curățenie, cumpărături, copii... mereu în priză.

Chiar și în cele două luni de vacanță de peste vară aveam grijă să fiu ocupată, însă cu lucruri care îmi aduceau mai degrabă frustrare decât bucurie.

Nu înțelegeam cum alții au timp să se odihnească și, în loc să îi întreb cum fac, mă victimizam, că eu nu trăiesc ce trăiesc ei, că așa mi-a fost scris….

Nu eram conștientă că eram prizonierul propriilor convingeri greșite față de cine eram și ce înseamna viața de fapt.

Credeam că principala mea valoare venea doar din muncă.

Până acum 5 ani când diagnosticul că aveam cancer și trebuia să mă operez m-a scos din priză.

După operație cea mai mare frică a mea a fost că o să înnebunesc o lună de zile în pat.

Deși aveam motiv legitim să stau în pat, sentimentul de vinovăție că nu muncesc mă copleșea.

Trebuia să mă scot din priză și îmi era frică să-mi ascult gândurile și să îmi ascult sufletul. În capul meu era o aglomerație de gânduri, mai ceva ca un giratoriu mare din București.

Nu știam ce să fac când nu mai munceam și nu știam cum să opresc șuvoiul de gânduri distructive. Că doar cancerul este boala resentimentelor (trăiri negative legate de ceva sau cineva).

Studiile de specialitate arată că din cele 60 de mii de gânduri care ne trec prin cap în fiecare zi, 80% sunt negative. Oho, pe atunci eu trăgeam această statistică mult în jos legată de perspectiva negativă din care vedeam viața. Atunci când singurul obiect pe care îl ai în mână e un ciocan,vezi doar cuie în jurul tău.

Și crezi că aceea este realitatea și că acolo este tot ce este posibil pentru tine.

Te blochezi în propria realitate dată de gândirea ta negativă.

Vedeam în fața blocului femei discutând pe bancă și le invidiam, vedeam mămici cu copii lor în parcuri și îmi plângeam de milă că eu nu pot să am liniștea lor.

În loc să opresc șuvoiul de gânduri care făceau prăpăd în mintea și sufletul meu parcă îmi plăcea să stau în acea stare și cumva o intensificam punându-mi întrebări dramatice:

• Oare sunt condamnată să sufăr?
• Ispășesc păcate?
• Mi-a fost scris să traiesc cu lipsuri si necazuri?
• N-am avut noroc?

Vezi tu, eu am avut nevoie de o operație de cancer pentru a mă trezi la adevărul vieții și atunci mi-am spus că nu toți oamenii sunt atât de puternici să se confrunte cu un asemenea diagnostic și îmi doresc ca prin cursurile mele să îi ajut pe oameni să se trezească la realitate într-un mod mai puțin dureros.

Vreau să le arăt cum pot trăi și munci cu bucurie.