Începe un 2021 diferit!

De multe ori un început bun începe cu un sfârșit „nașpa”.

În urmă cu 4 ani, cam pe la începutul primăverii am început să mă simt rău pe zi ce trece.

Am observat că asta se întâmpla dimineața când mă trezeam eram cu ceașca de cafea în fața geamului, priveam la cer și aveam momentul meu de recunoștință și rugăciune.

Apoi, imediat ce mă deconectam și îmi dădeam seama că

urmează să merg la serviciu mă invada intens o stare de rău,

îmi tremurau mâinile, simțeam că mi se strânge stomacul,

parcă aveam un nod în gât,

îmi era rău și parcă vedeam niște lanțuri invizibile ce mă legau

și nu-mi dădeau voie să merg înspre acel loc.

Eram titulară la țară, într-un sat uitat de… civilizație.

Iubesc copiii, însă acolo simțeam că-mi irosesc potențialul.

Eram într-un mediu în care cei din jur erau plafonați, adică mergeam la serviciu pentru a lua salariul la sfârșitul lunii (cei mai mulți dintre ei).

Pe atunci nu știam că potențialul neexprimat îți generează frustrare și neliniște interioară.

Cu alte cuvinte, dacă alegi comoditatea în exterior, asta nu îți garantează neapărat și confortul pe interior – liniștea sufletească.

Și cum oamenii nu vorbesc așa ușor despre neliniștile lor interioare, aparent, părea că toată lumea e ok și credeam că numai eu am o problemă.

Și mă întrebam în sinea mea:

ce naiba nu fac bine?

de ce nu-mi găsesc liniștea?

de ce nu mă mulțumesc cu ce am?

Aveam toate gradele didactice luate, aveam gradație de merit de 4 ani. Aveam meditații în particular, financiar eram cu mult peste veniturile celorlalți colegi.

Și totuși nu eram mulțumită.

De ce nu îmi găsesc locul? mă întrebam.

De unde vine această agitație interioară?

Uneori credeam că dacă m-aș transfera în oraș ar fi altceva, dar nici gândul acesta nu mă liniștea.

Uneori mă gândeam la pensie și în mintea mea nu puteam concepe că voi ieși la pensie din sala profesorală.

Cum, doar atât înseamnă viața?

Nu, nu se poate – parcă era o altă voce în mine, care îmi șoptea timid că viața înseamnă mai mult.

Eu vreau să iau mai mult de la viață, mi-am zis.

Și m-am gândit ce să fac.

Aș putea fi trainer pentru adulți.

Și deși era firavă idea, visul meu,

cum sunt I (pe scara DISC – Tipuri de Comportament, I = Expansiv, care are nevoie de conectare cu ceilalți),

m-am dus repede la cea mai bună prietenă – profesor care avea doar jumătate din gradele didactice luate și i-am împărtășit visul meu.

Imediat mi-a tăiat „aripile libertății”:

ce, ai înnebunit?

după ce ți-ai dat toate gradele didactice?

de ce ai mai învățat atunci 10 ani pentru ele?

dai cu piciorul la tot?

va râde lumea de tine!

nu știi să ai grijă de familia ta!

Ups, asta m-a durut cel mai tare.

Așa că pentru 6 luni am abandonat visul meu însă suferința din interior a crescut și mai mult.

Simțeam că nu mai pot suporta.

Mi-am luat o lună de zile concediu medical pentru că mă simțeam foarte rău, deși toate analizele erau bune.

Cu tot acest zbucium, după 6 luni am discutat cu o prietenă psiholog căreia i-am mărturisit tot calvarul meu interior.

Ea mi-a spus să fac ce îmi place, iar asta cât mai repede.

Are suficienți pacienți – unii dintre ei au ajuns chiar la psihiatrie, pentru că au continuat să stea într-un loc pe care îl detestau.

Asta m-a pus serios pe gânduri și am început să caut o companie unde să mă certific ca și trainer.

Mi-am cumpărat bilet la o conferință la Cluj unde venea un trainer din America.

Recunosc că 350 de lei biletul + drumul de la Tg. Mureș la Cluj mi s-a părut o avere, o investiție prea mare în mine.

Aveam sentimente de vinovăție că risipesc banii familiei – eram la nivelul acela scăzut de conștientizare și cu o imagine de sine scăzută încât să cred că nu merit atâta valoare.

Însă la acea conferință mi s-a aprins beculețul.

Acolo am înțeles că aceea era compania la care voiam să mă certific.

Eram euforică.

Radiam de bucurie.

Însă bucuria nu a durat prea mult, pentru că am aflat că taxa de certificare era peste 2.000 de euro.

Vai de capul meu, eu care și pentru o carte cu 35 de lei mă gândeam înainte să o cumpăr:

Cum să dau atâția bani?

Și de unde?

Pentru că nu aveam banii aceia.

Simt acum o recunoștință profundă pentru coordonatoarea de program care nu a avut „milă” de convingerile mele limitative

și m-a „enervat” suficient de mult încât să scot credit din bancă

și să am curajul să pariez pe mine.